Niciodată n-am implorat prietenia nimănui, cât timp nu a vrut să
mi-o dea. Nu am obligat pe nimeni să-mi fie alături, dacă n-a dorit
acest lucru. Şi, nici nu am spus vreodată că eu sunt cel mai bun
prieten pe care-l poate avea cineva. Cu toate astea, sunt oameni
care mă caută, Unii o fac doar pentru a-mi povesti de-ale lor, alţii
mă întreabă şi ce mai fac eu. Sunt oameni cărora le-am devenit o
ființă dragă, nu prin fizionomie, nu prin lucruri măreţe, ci prin
suflet. Prin faptul c-am stat de fiecare dată, cuminte, şi-am ascultat.
Prin faptul că mi-am ales cu grijă cuvintele, în speranţa că voi
aduce alinare, sau măcar o schiţă de zâmbet, în colţul gurii. Prin
faptul c-au simţit căldură şi bunătate în ceea ce le-am spus şi, prin
faptul că, atunci când le-am scris, au simţit că vorbesc cu mine, faţă
în faţă, zicându-mi că parcă îmi aud vocea. Prin faptul că nu i-am
judecat, ci le-am spus că va fi bine, indiferent de ce s-a întâmplat.
Prin faptul că, atunci când au avut nevoie, m-am dus, uneori fizic,
alteori sufleteşte. Prin faptul că n-am uitat să-i întreb ce mai fac.
Poate că firea mea liniştită le-a transmis că pot avea încredere. Şi
, chiar pot. Şi, chiar au. Pentru că am descoperit, în timp, poveşti de
viaţă frumoase, dar mai ales triste. Pentru că aşa suntem noi,
oamenii, ne povestim, întotdeauna, ce ne doare, mai puţin ce ne
bucură. Pentru că mai mare nevoie avem de o îmbrăţişare la durere,
decât la fericire.
